Belgrad și Kiev – o posibilă paralelă?

Scriam cu ocazia retragerii forțelor americane din Afganistan, că un nou front urmează să fie deschis, iar speranța pe care o exprimam atunci era ca acesta să nu fie în apropierea României.

Din păcate, situația a evoluat în această direcție și mulți politicieni, diplomați, dar și simpli cetățeni își exprimă consternare cu privire la această situație.

Rădăcinile sunt adânci, dar nu trebuie căutate în negura istoriei. Pentru Rusia, conflictul pornește de la nerespectarea de către NATO a promisiunii (negate de către reprezentanții NATO), conform căreia retragerea trupelor sovietice din Germania de Est ar avea loc numai în schimbul refuzului unei extinderi către est a NATO.

Manfred Wörner, secretarul general al NATO de la acel moment declara: „faptul că suntem gata să nu plasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.” 

După cum știm, acest lucru nu s-a întâmplat, NATO având o zonă de contact cu Rusia la granița statelor baltice, dar și cu Polonia în apropierea enclavei Kaliningrad.

Anii 90 au fost tulburi pentru Rusia iar influența sa politică  externă a fost ca și inexistentă. Washingtonul dicta la Moscova, după cum își amintesc politicieni de prim rang ai momentului, fostul ambasadorul rus la Paris, Alexander Orlov, amintindu-și cum comunicatele ministerului rus de externe erau redactate în prezența unui reprezentant american (min. 3:20).

Sfârșitul anilor 90, mai precis 1999 a adus și intervenția NATO în Iugoslavia, bombardarea Belgradului fiind făcută fără o rezoluție din partea Organizației Națiunilor Unite și în pofida protestelor vehemente ale Rusiei și Chinei.

Astfel, începutul anului 2000 îl vede pe Vladimir Putin preluând mai întâi funcția de președinte interimar al Federației Ruse. Aceasta aduce o schimbare de optică atât pe plan intern, cât și extern. Rusia se întărește politic și economic, în timp ce influența occidentală este redusă (uneori prin forță). 

Discursul lui Vladimir Putin de la Conferința pentru Securitate din München, din 2007, reprezintă un punct de cotitură. Atunci a condamnat ferm politica dusă de Statele Unite cu arma în mână și poziția de arbitru global pe care și-a arogat-o.

Prima reacție efectivă a liderului de la Kremlin a venit în august 2008, când, odată cu intrarea trupelor Georgiei în Osetia de Nord (la încurajarea și cu acordul SUA), trupele rusești au contra-atacat ducând la ceea ce urma să se numească războiul de 5 zile. Cu această ocazie, Rusia a dovedit unui mapamond surprins, că este capabilă să intervină militar în afara propriilor granițe, pentru a-și asigura poziția considerată de ea legitimă.

Anterior, în martie 2008, la București se desfășurase conferința NATO, în cadrul căreia reprezentanții alianței au purtat discuții cu partea rusă cu privire la extinderea NATO prin includerea Ucrainei și Georgiei în componența sa. 

Pe pagina 27 a raportului acestei conferințe găsim opinia reprezentanților NATO cu privire la reacția Rusiei ca urmare a includerii celor două state în alianță: „O altă posibilitate este ca, după ce se va plânge zgomotos, Rusia să accepte fără prea mult entuziasm aderarea Ucrainei la NATO, așa cum a făcut în cazul statelor baltice, al Poloniei și al altor țări din Europa Centrală.”

Liderii occidentali se obișnuiseră cu o Federație Rusă slabă, lipsită de mijloacele necesare impunerii propriului punct de vedere pe scena internațională. Iar evenimentele din Georgia i-au contrazis.

Intervențiile ulterioare ale NATO în Libia, unde exista o rezoluție ONU, care însă nu specifica atacarea trupelor guvernamentale, conform interpretării date de Rusia, intervenția din Siria, plasarea de echipamente militare în statele est-europene, toate au constituit argumente valabile, din punctul de vedere al Moscovei, pentru a urmări o proprie politică militantă la granița sa vestică.

Belarus, menținută ca zonă tampon față de Polonia și Ucraina, zonă tampon față de România, dar și celelalte state est-europene, membre NATO reprezintă elemente cheie în strategia defensivă a Rusiei. Iar Rusia a reacționat la încălcarea acestora, așa cum și SUA a reacționat la posibilitatea ca Rusia să aducă trupe în Venezuela și Cuba: vehement.

Confruntat cu o clasă politică occidentală slabă, concentrată mai mult pe teorii de gen și dispute rasiale, Vladimir Putin a estimat că acesta este momentul în care schimbarea regimului de la Kiev este cel mai puțin costisitoare. Dacă această schimbare va reuși, dacă un nou episod 2014, cu anexarea de teritorii ucrainene va reuși este cu totul altă întrebare.

Cât despre atitudinea Ucrainei față de România, aceasta este evidentă în discursul președintelui Volodimir Zelenski, care declara în 22 ianuarie că „Bucovina de nord a fost ocupată de români”.

În concluzie, din punctul de vedere al Rusiei conduse de Vladimir Putin, intervenția Rusiei în Ucraina nu este mai puțin legală decât intervenția NATO în Iugoslavia. Apărarea minorității albaneze de către NATO în 1999 nu este mai legală decât apărarea minorității ruse în estul Ucrainei în 2022. Sunt acestea numai pretexte? Depinde de ce parte a baricadei se află cel care oferă răspunsul.

În ceea ce privește România, orice formă de intervenție în acest conflict este neavenită. Singurul obiectiv al României trebuie să rămână readucerea teritoriilor istorice ale României în interiorul granițelor țării și protejarea integrității și unității statale a României.

Remus Rădoiu

Publisher

Tell Us What You Think
1Like0Love0Haha0Wow1Sad0Angry